Mulţi sunt cei care spun că poţi aprecia navigaţia la adevăratul ei nivel doar în momentul în care ajungi în larg, la bordul unui velier. Navigaţia cu un velier este cel mai ecologic mod de a ieşi pe mare, combustibilul folosit find vântul iar „motorul" compus din vele. Vela este compusă din mai multe fâşii de pânză, numite ferţe, cusute între ele, ce formează suprafaţa asupra căreia acţionează vântul, punând ambarcaţiunea în mişcare. Toate velele unei nave formează velatura. Velele au mai multe forme, şi în funcţie de acestea pot fi: vele pătrate, dreptunghiulare sau trapezoidale regulate, vele aurice, cu formă de trapez neregulat, denumite şi rande, sau vele latine, triunghiulare. Laturile velelor sunt întărite cu o parâmă care se coase pe margini.

În locurile expuse la solicitări mari, velele sunt dublate de fâşii din pânză, denumite şi „căptuşeli" sau „întărituri". La velele pătrate părţile principale sunt marginea de învergare, adică latura superoară cu care se prinde vela pe verga ce o susţine, marginile de cădere sau marginile laterale şi marginea de întinsură, respectiv latura inferioară de ale cărei colţuri se întinde vela în vânt. La velele aurice se regăsesc aceleaşi părţi principale, întinse pe planul longitudinal al navei şi la care marginile laterale se numesc margine de cădere prova, respectiv margine de cădere pupa. La o velă triunghiulară identificăm marginea de învergare situată totdeauna spre prova legată de strai, cu ajutorul unor inele metalice, marginea de cădere pe latura dinspre pupa şi marginea de întinsură pe latura inferioară.

În funcţie de tipurile de vele şi de amplasarea lor pe catarg există mai multe tipuri de veliere. Velierul cu un singur catarg şi două vele se numeşte Sloop. Sloop-ul există în două configuraţii, cu randă bermuiană sau randă cu pic, cele două dispunând suplimentar de un foc genovez. Catboat este o categorie de veliere cu un catarg foarte avansat cu o singură velă, ce în general este o randă cu pic. Asemănător cu un sloop, Cutter este un velier cu două sau mai multe focuri şi un bompres. Yawl este un velier caracterizat prin prezenţa unui catarg la pupa, denumit artimon ce susţine o velă de artimon. Ketch este o variantă a yawl-ului, ce are arborele artimon poziţionat mai în faţă după braţul cârmei(eche). Goeleta (schooner) este un velier cu două catarge.

Încă de la începuturile navigației a fost căutată o soluție pentru a stabiliza barca atunci când nu se află în mișcare. Cu toate că tehnologiile folosite în construcția și la propulsia unui yacht au avansat, pentru a nu pluti în derivă se folosește tot ancora, chiar dacă acum poate fi acționată automat printr-o simplă apăsare de buton și nu mai este nevoie de forța brută a marinarilor. În funcție de mărime, ambarcațiunile și yachturile pot avea o ancoră sau două. La bord este necesar să se afle o ancoră și un ancorot de rezervă pentru siguranța yachtului.

Yachturile ce au în instalația de ancorare două ancore dispun de o siguranță mai mare în timpul staționării și pot efectua manevrele speciale ce necesită două ancore pentru poziționarea navei în radele aglomerate, astfel încât să aibă o suprafață de ancorare mult mai mică. Instalația de ancorare reprezintă un mecanism complex ce cuprinde toate mecanismele și aparatele necesare manevrei de ancorare și de ridicare a ancorei. Principala piesă a instalației este evident ancora.

Aceasta este construită astfel încât, atunci când se lasă la apă, ghiarele ei să se înfigă ușor în solul fundului apei și cu ajutorul lanțului, a sârmei sau a parâmei de ancorare să țină ambarcațiunea pe loc. Pentru orice ambarcațiune, greutatea ancorei se stabilește prin regulile unui registru de clasificare. Ancora are o greutate minimă ce depinde de deplasamentul ambarcațiunii căreia îi este destinată. De cele mai multe ori greutatea ancorei se stabilește în funcție de lungimea yachtului, calculându-se 1,5/2 kg pe metru liniar de lungime.

Cârmacii ambarcaţiunilor din vechime foloseau o tijă lungă care era ataşată direct de cârmă sau o tijă menţinută vertical deasupra acesteia. Vasele din vechime se mişcau în direcţia opusă de mişcare a tijei, întrucât o mişcare a acesteia în sens orar mişca şi cârma în acelaşi sens, iar ca rezultat vasul se deplasa în direcţia opusă. În cazul navelor mai moderne s-a introdus utilizarea timonei, direcţia de mişcare a cârmei fiind inversată, având ca rezultat mişcarea ambarcaţiunii în aceeaşi direcţie ca şi mişcarea roţii cârmaciului.

Cel mai probabil este că şi volanul autovehiculelor terestre cu motoare cu ardere internă să fi fost inspirate de timona ambarcaţiunilor şi adaptată la acestea. În cazul ambarcaţiunilor concepute relativ recent timona a fost înlocuită cu o tijă scurtă care acţionează electro-mecanic, electro-hidraulic sau electronic asupra cârmei făcând astfel conducerea navei mult mai simplă. Oricât de mult vor evolua tehnologic ambarcaţiunile, atâta timp cât omul va fi cel care decide direcţia de deplasare va fi necesar un instrument interpus între acesta şi comenzile navei.

Orice navă are nevoie de un mijloc de propulsie. Dacă la veliere, vântul este responsabil pentru deplasare, la navele motorizate elicea este cea care asigură propulsia. Propulsia este asigurată prin rotirea paletelor elicei, amplasate radial pe axa elicei. O elice pentru ambarcațiuni este compusă din 2-6 pale dispuse asimetric, în sens radial pe un butuc central cuplat prin intermediul unui ax cu mașina principală a navei. Forța de împingere a elicei este una reactivă și rezultă din diferența între presiunea exercitată de mediu la rotirea elicei, pe fața activă(intrados) a palei de pe o parte și pe fața de aspirație (extrados) pe de altă parte.

Prova este unul dintre termenii utilizaţi extrem de frecvent în lumea nautica, fie ca vorbim de filme, carţi, reviste sau lucrari de specialitate. Cuvântul prova poate avea doua semnificaţii. Una dintre acestea este direcţia de orientare pe nava, care indica partea din faţa a acesteia.

În general prin prova se înţelege partea din faţa a corpului navei si în mod special bordurile deasupra liniei de plutire, în faţa castelului central, între etrava si coasta de la care începe porţiunea cilindrica a navei. Partea dinainte a unei nave se mai numeste si prora.

Principalele tipuri de prova

Prova ascuţita, denumita si prova fina, este un tip de prova de nava cu forme fine, al carui unghi de ascuţime este mic. Secţiunile transversale prova se evazeaza deasupra liniei de plutire, spre a permite ridicarea provei pe valuri si a avantaja viteza.

Prova cu bulb este un tip de prova de nava ale carei coaste, din zona imersa a piciorului etravei pâna la îmbinarea cu chila, au o forma bombata. Caracterul bulbiform al provei ofera navei condiţii mai bune de guvernare pe valuri mari si evita afundarea exagerata a provei. În construcţiile moderne este din ce în ce mai des folosita, în special la cargourile pentru marfuri generale cu viteze de mars peste 20 noduri si la navele de mare capacitate pentru marfuri în vrac, inclusiv petroliere, care executa curse în balast, la înapoiere.

Prova de spargator, denumita si prova Maier, este o forma de prova de nava caracterizata printr-o înclinare brusca a etravei, care face cu orizontala un unghi de 20° - 30°. Consecinţa este o scadere simţitoare a rezistenţei de înaintare datorita valului de prova care se formeaza în dimensiuni mai mici. Navele spargatoare de gheaţa au prova profilata în forma Maier (prova „sanie") cu scopul de a calca stratul compact de gheaţa si a-l sparge apoi sub greutatea proprie a navei.