Aerul părea să fie destul de limpede încât
eu să-l pot vedea. O formă neobişnuită, o
întindere insulară din Caraibe, o evadare
promisă la care visam de luni de zile. Mica plajă
de pe stânga, e tot ce am nevoie, dar mi se spune
că mă așteaptă mult mai mult de atât. O confirmare
de aterizare anticipată şi pilotul, ea este
căpitanul, se apropie de semnul H pe verticală.
Câteva momente mai târziu sunt întâmpinat de
managerul vilei mele. Fără dramatism, fără flori,
fără cuvinte exagerate. Bine ai venit. Aceasta
este Insula Peter. O insulă unde, după cum urma
să descopăr mai târziu, cuvântul privat înseamnă
ceva.
Melissa nu a fost nevoită să-și solicite muşchii
cu direcţia, căci, din fericire, aceasta era controlată
automată. Și iată-ne, în mijlocul unor curbe
abrupte. Drumul spre partea de sus a insulei.
Casa mea pentru următoarele câteva zile. În timp ce
mă uitam la un semn Falcons Nest (cuibul
de vulturi, n.t.), sunetul paletelor unui rotor
îndepărtat rămânea în urmă. Iar vila primea un
nou oaspete.
Soarele era acolo, îmi dădeam seama, dar camera
era încă în întuneric când m-am așezat să
mă odihnesc după-amiază. Aveam nevoie de
acest somn lung. Bună dimineaţa gazdelor mele
minunate.
"Multe fructe vă rog şi ouă ochiuri
pe pâine toast. De două ori vă rog" O priveliște
spectaculoasă pe White Bay (Golful Alb) dedesubtul
căruia Abramovici își parcase iahtul peste
noapte. Cred că bărbatul are bun gust, la fel ca
mine, ha-ha.
Casa este înconjurată de natură,
priveliști panoramice și o cascadă. Nimic altceva.
Încă îmi caut cuvintele pentru a descrie acest
conac ultra modern, cu o cascadă perpetuum
mobile în mijlocul său. Poate mai târziu. Montserrat
a devenit instabil în ultima vreme, așa că
ar putea apărea nori în zilele ce urmează. Trebuia
să profit de soare. Iar plaja îmi oferea jucăria mea
preferată, sau a doua preferată! Catamaranul. Nu
multe se pot compara cu sentimentul pe care îl
ai când controlezi puterea vântului pentru a te
purta oriunde vrei. Peste culorile apelor caraibiene.
În această situaţie crema de soare este salvatoarea
mea, în timp ce bikini sunt declaraţia mea
de modă. Pentru că mai există și alţi oameni pe
insulă. Pe lângă celelalte două vile, ambele mai
mici decât a mea, mai există peste zece apartamente
unde se pot caza oaspeţii. Cu toate acestea,
membrii personalului sunt mai numeroși
decât vizitatorii. Mă simt în sfârșit liberă.
O rochie de vară elegantă şi tocuri înalte îmi
vor aduce zâmbetul pe faţă, deși calc pe nisip.
Dar s-a făcut seară și gazdele i-au invitat pe oaspeţi
la o degustare de vinuri. Îmi place mult vinul
şi din punctul meu de vedere acesta poate avea
trei culori. Restul nu-l înţeleg. Ceea ce ştiu este
că servirea la temperatura camerei se obișnuia
acum două secole acolo unde termometrul arăta
18 grade Celsius. Şi desigur că aici se ştie acest
lucru. Altfel, l-aș vărsa pur și simplu pe jos şi aș
cere un suc de portocale. Dimineaţa devreme
am un tratament spa, aşa că la revedere, căci nu
mi-aș dori să dorm până târziu şi să-l ratez.
"Doamnă, suntem în întârziere." Ştiu. Poate
că n-ar fi trebuit să gust toate cele trei culori de
vin în asemenea cantităţi. Dar, ia stai așa, dacă
aici sunt atât de puţini oaspeţi, și atât de multă
intimitate, haideţi să schimbăm programul meu
la spa. "Putem face acest lucru?" Un zâmbet afirmativ
şi sunt din nou pe scaunul meu preferat,
sorbind un suc proaspăt stors. Iar Abramovici
este încă parcat acolo. Păcat că nu a venit la degustarea
de vinuri de ieri, am auzit ca a divorţat
de curând.
Centrul holistic este pe partea cealaltă a insulei,
scăldat în aceeași linişte ca și casa mea, așa că mă simt ca acasă.
Spaţiu larg deschis, zone cu
apă, camere de masaj. Chiar înainte de a-mi da
seama, maestrul din India îmi mângâie, aproape
fără frecare, muşchii. Masajul este bun. Trebuie
să mă simt relaxată, pentru că eu nu fac scufundări
în mod frecvent. Şi asta este ceea ce voi face
azi.
S-ar putea ca Rhon-ul să fie unul dintre locurile
cele mai bune pentru căutat epave. Un vapor
cu aburi uriaş, care a fost prins într-un uragan cu
o sută de ani în urmă și practic a explodat, rupându-
i-se coca în două. Un film celebru a fost
filmat aici. Iar amicul meu de scufundări este un
fost şef al centrului de sporturi nautice Cristina
O. . Deci ştiu că sunt pe mâini sigure de catifea.
Alţii se luptă cu navigaţia, sateliţii, busolele, dar
el pur și simplu ştie drumul, ca un vânător. Îmi
place acest om. Deşi nu m-am scufundat niciodată
pe o epavă, trebuie să recunosc că am rămas
mută de uimire. Şi aşa am continuat să fiu
și la cina pe care am luat-o cu managerul hotelului.
Doar obosită după scufundare. Sper că
nu l-am făcut să se simtă prost. Am și zâmbit de
câteva ori.
Dan Lenard este prietenul meu. Şi este un proiectant
genial de mega-iahturi.
Când am ajuns prima oară pe insulă, am văzut o ambarcaţiune
pe care o știam. Dar într-o culoare diferită. Hokulani.
Un Palmer Johnson 150. Era la Miami,
când am vizitat-o a doua oară, prima dată a
fost în Monaco. Dar aceasta era diferită. Atât la
culoare, cât şi la design interior, acestea fiind
ambarcaţiuni semi personalizate. Dar, totuși, de
design Nuvolari&Lenard. Un scurt apel telefonic
şi voi şti mai multe. Dar aceasta este o insulă privată
şi o barcă privată. Deci, excursia de o zi cu
ea a fost atât de frumoasă încât nu pot să vă vorbesc
despre asta. Bine, a fost și șampanie, multă
șampanie. Din aceea scumpă, franţuzească. De
care la place fetelor. Deci, atunci când m-a sunat
bucătarul meu prin satelit, căci eram în afara
reţelei pe mare, doar un lucru aveam în minte.
Homar. O mulţime de homari pentru cină. Şi vă
rog să-l invitaţi și pe managerul vilei la cină, el
este cel care a făcut totul posibil. Acesta va fi un
fel de a-i mulţumi.
Ce lux este să programezi și să reprogramezi.
Fără a-ţi face nici o problemă. Sau aş putea spune
că profesorul de yoga a venit prea devreme.
Oricum eu încă dormeam. Voiam să înot mai
întâi în piscină, de asemenea să verific dacă
barca văzută de dimineaţă mai era acolo, să-mi servesc micul dejun, suc proaspăt stors.
Să răsfoiesc
cartea de artă din biblioteca. Se pare că
toată lumea de aici ascultă ceea ce spun eu. Nu
ca acasă. Un cuvânt şi se face. Meniul de cocktail-
uri al d-lui Boston, pagina 17, al treilea pe
dreapta paginii. Opt minute mai târziu este pe
masă. Încălziţi piscina, vă rog. Şase minute mai
târziu domnul de la întreţinere este aici şi piscina
se încălzeşte. Casa este superbă. Două mii de
metri pătraţi. Dimensiuni pe care nici măcar nu
sunt capabilă să le înţeleg. Şase dormitoare. Trei
ani pentru a le construi, design italian. Și totul
atât de high tech. Frumos.
După ce plecă maestrul de yoga m-am dus
din nou să înot. Doar eu și cu mine. Gândindumă
că aş putea trăi aici. Pentru totdeauna. Între
timp norii de pe Montserrat dispărură, soarele
apărând din nou. Voiam să văd anumite persoane,
pe plaja Deadman, un dejun întârziat, poate salată.
Ca oaspete al vilei, chiar şi la restaurant
sunt întotdeauna servită de propriul meu personal
de pe deal. Mă simt ca o prinţesă. Alţi oaspeţi
plătesc două mii pe noapte pentru un apartament.
Dar, cine sunt eu să am propriul personal
care să mă servească. "Sunt Ursula, de la vila de
sus," răspund încet atunci când sunt întrebată.
În timp ce soarele se scufundă lent spre locul
său de odihnă, personalul meu, îmbrăcat
perfect elegant îmi caută un loc pe plajă. Duc
şampanie şi un pahar. Șampania mea preferată.
Oceanul este cald, valurile sunt mici, aerul este
subţire şi mă simt din nou liberă.
Luminile de la un bazin de înot sunt viu colorate
şi mai sus sunt doar stele. Împrejurimile cât
se poate de întunecate. În golful de dedesubt,
un iaht, sclipind în lumina proprie. Și aceasta
este ultima mea seară. Mâine îmi pierd din nou
sufletul.
